Fug

-Îți plac desenele animate ?
-Da.
-Ai văzut RoadRunner ?
-Sigur.
Mă simt ca Wild Coyote. Alerg de când mă știu, de fapt, nici nu mai știu... Am alergat kilometri întregi fără întrerupere și încep să obosesc. Am trecut peste tot felul de obstacole, gropi, bălți de ulei și prin tuneluri pictate pe stânci. Am trecut prin toate pentru că eram sigur că toate astea duc undeva, că am să pun mâna pe nenorocitul ăla de struț. Am alergat tot timpul ăsta fără să pun la îndoială nimic, dar încep să obosesc. Cu toate astea nu pot să mă opresc. Nici nu știu dacă aș vrea, dacă trebuie, nu știu dacă pot... Alerg din inerție. Din când în când întâlnesc în drum aceleași obstacole, aceleași capcane ridicole. Mi-a luat ceva timp, dar m-am prins în cele din urmă, ăștia de la ACME mă trag în țeapă. Niciunul din produsele lor nu-mi folosesc defapt, nu fac decât să-mi pierd timpul. Nu, eu alerg, fug.
Din când în când dau de prăpăstii pe care știu că le pot sări, aș putea ajunge pe partea cealaltă fără probleme și totuși ceva mă reține. Oi fi Wild Coyote în povestea asta dar legile fizicii nu-s maleabile ca în desene în lumea mea. Nu e ca și cum aș putea rămâne în aer cu o pancartă pe care să scrie mare cu litere roșii "SUCKER !" sau "HELP !". Să cad și mai apoi să mă dezlipesc de jos și să-mi văd de treabă. Dar eu știu că pot ajunge pe partea cealaltă, nu știu însă de ce nu o fac. Să-mi fie frică ? Mă tem sau poate nu. Cert e că am rămas aici și e mult până jos. Toate celelalte obstacole nu-mi ridică dificultăți, le pot ocoli ușor dar prăpastia e mare. Am rămas aici alergând în loc.
Fug, fug, fug, fug !

"BIP ! BIP ! "

Căcat ! Iar mi-a scăpat !