Și inima îi moare câte un pic în fiecare zi, e în moarte clinică în fiecare sfârșit de săptămâna. Incertitudinea și indiferența îi storc toată viața strop cu strop, până la ultimul. I-au șters zâmbetul de pe buze și lumina din ochi, obrazul îi e palid acum și îi reliefează oasele feței pe măsură ce timpul trece fără a schimbă însă nimic. ÎI văd chipul în fiecare zi, la fereastră. Stă acolo ore întregi și privește în gol. Mulți spun că i se citește tristețe în ochi, dar nu, ochii-i reflectă sufletul celorlalți. Eu nu văd nimic.. nimic înafară de oboseală și asta mă sperie..
E septembrie, vineri, ora 4 AM. Nu doarme, inima îi bate din ce în ce mai repede și în final.. se oprește. Nimic deosebit, se întâmplă tot timpul. Curios e că, nu după mult timp inima începe să-i bată din nou. Încet, dar bate. Nimeni nu știe cum sau de ce.
Cert e că în următoarea vineri.. sau poate sâmbătă..
Spune-mi c-o să fie bine.
No comments:
Post a Comment